De toate · De zi cu zi

4, stai jos!

Dublu flick, dublu tulup, flexie și stăăăăăăăă! 10! Primul 10 din istorieeeee! Suntem campiooooooni!

Nadia & the perfect 10
Source: Yahoo Sports

Sigur, când Nadia Comăneci a făcut acea super șmecheră figură la mondialele din ’76, a inspirat o mulțime de copii să îi calce pe urme. Mirajul de a fi cel mai bun, de a face cel mai bine, de a ajunge cel mai sus, de a fi cel mai cel ne-a fost adânc microcipat în corpurile noastre firave de copii. Și cu gândurile astea mărețe pe care sunt convinsă că le are oricine în minte și în suflet, mă gândeam zilele trecute că .. oare chiar așa, dacă nu sunt a perfect 10, eu ca om nu mi-am atins potențialul și gloria nu s-a revărsat asupra mea cu surle și trâmbițe? Well, între o pauză de halelală și o cafea bună, printre dumicați deci, rotițele mele se învârteau, făcând loc gândurilor ăstora.

Și evident că mă gândeam la mine. Oare, daca sunt ok cu ce și cine sunt acum, deși știu că nu-s jumătate din cât aș putea, nu-s perfectă? Adică, pe scurt, noi ăștia normalii, nu primim medalie de haur? 🙂 Da, da, cu același tipar zilnic, trezit, birou, ceva after work, nu aș putea fi campion? Oh hell yes! Păi dacă stau să mă gândesc ca n-am d-aia, n-am d-ailaltă, case, palate, mașini, averi, mda, nu sunt vreo campioană, la .. nimic. Dar dacă mă gândesc că am d-aia și d-ailaltă și pot în secunda doi să mănânc un sufleu de ciocolată fără vreo grijă prea mare (poate doar de kcal implicate), life is great. I am great.

Și ca să fiu și mai explicită, am ajuns să mă gândesc la subiectul ăsta după ce am asistat (pasiv) la o discuție între părinți, despre copii și note. Și mi-am adus aminte despre lupta pentru note, medii, școli bune. Și preț de câteva secunde m-au trecut niște fiori care o dată duși, au fost buni duși. Mai părinților, jap jap, una peste .. umăr, chill the f*ck down. 10 pe linie sau 9 nu înseamnă că copii voștri-s Einstein sau vreun fraiericius. For God’s sake, notele înseamnă fix nimic. La ce m-a ajutat că am luat 10 la te miri ce materie? Și ce, faptul că media mea de BAC nu a fost 9.75, .85,.95, .99 înseamnă că-s mai puțin worthy? Că-s mai puțin smart? Fix nu. Copii voștri nu trebuie să exceleze la tot ce se predă la școală, ei nu vă iubesc mai puțin  sau nu vă respectă mai puțin dacă nu îi interesează despre subiectul x, ei nu sunt voi și voi nu sunteți ei. Și nu puteți avea pretenții de la ei cu chestii pe care voi le-ați facut sau nu. Pentru că, BINGO, sunteți două entități diferite.

Dacă e ceva ce îmi aduc aminte aievea, este acea discuție clasică între părinți și prietenii lor, în care își repetau lor și celorlați, evident cu voce tare, că îi dau aia și ailaltă, dreg si fac și trebuie să ia note mari. O-bo-si-tor!  Și nu discutăm despre delăsare și nepăsare, discutăm despre oameni normali, cu capacități normale de gândit. Tuturor ne place să credem că suntem super speciali, geniali, extraordinari .. dar în ultima perioadă e așa anormal aparent să fii normal. Adică doar să fii.

Școala nu te pregătește nici măcar pentru jumătate dintre nevoile vieții de adult, reale, RE-A-LE, mai scriu o dată; mai ales în sistemul de stat, în care am crescut toți, până la apariția școlilor private. Nu există educație elementară pentru societatea de consum în care trăim, să îți zică cineva ce presupune viața după școală, după statul cu ai tăi. Evident că, dacă ai toate țiglele pe casă și chiar te duce bibilica, le prinzi, dar de ce să le prinzi când ar putea fi out in the open?!

Îmi imaginez ce tare ar fi fost să existe un curs de economie axat pe bănci, ipoteci, să explice ce înseamnă costuri reale pentru casă, mașină, familie; un curs de nutriție ca să nu mai mâncăm sandwichuri, covrigei și sărățele în 7 ore de curs; o oră de igienă – dentară, corporală, mentală. Aste rămân cu noi toată viața după toate orele de fizică, chimie, info, matematică.

Și cum să fii tu înverșunat ca părinte că nu are media 9.90, 10 și e doar de 9.70? Serios, cred ca nu își dau seama cum sună din afară; cât de ridicol și câtă compătimire naște asta în sufletul oamenilor care ascultă. Tristuț.

Să fii normal e un lucru tare bun. Să ai o viață bună, să știi să o recunoști e mare lucru. Și dacă vrei si mai mult, e even better. Nu se exclud. Așa că enjoy it; eu sper să-mi iasă treaba asta cu părintele bun când va fi cazul.

Scurt ca de luni, din puțul gândirii și cu intenții bune, semnează yours truly.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s