Experiente · food · travel · www

Cu drag, din Mexic

* Urmează vorbărie multă, așa că, aveți grijă să fi terminat treaba aia mare la birou sau să vă fi îndușat daca citiți seara de acasă *

Și ziceam că am ajuns dis de dimineață, chiar într-o luni, în Ciudad de Mexico cu destinatia Cancun. Soare, mare, bronz, asta era în capul meu. Că nu prea am stat eu la soare sau că nu am avut cel mai reușit bronz, asta e altă treabă. Cert este că visam la insule exotice, palmieri, fructe bune și party party pârț pârț ™. Ce s-a materializat din toate astea? Keep on reading.

Luni dimineață, în aeroport, leșinați de foame. Of course ca tot ce veți găsi aici e la suprapreț, but who cares, we’re on vacation, ne-am zis noi. Și am început cu un cappuccino evident, sau apă în cazul lui hazbănd, iar pentru mangiare eu m-am îndreptat la ceva fel de omletă, iar lui i-au făcut cu ochiul clătitele americane, pufoase, care nu îi ies lui acasă. Haha. Numai bine de pierdut vreo oră cu mâncarea, povestiri cu oamenii de la masă, prietenii noștri recent măritați-însurați, plus încă două bucăți. Deci pe scurt, 3 cupluri care lopătau și trăncăneau în așteptarea zborului.

Și după ce ne-am pus burta la cale, am mai scanat oferta magazinelor și îmbarcați am fost. Viva Aerobus, cu ce am zburat noi pe ruta asta, părea chiar ok, un fel de Wiz al Europei, cu ceva avioane mai noi; cel putin pe partea de dus catre Cancun. Serviciul e ca la Wizz, nimic inclus, totul cu plătit la bord, obligatoriu doar cash. Cam aiurea, daca mori de sete și nu ai  bani, oare te lasă să mori acolo?! Ca niciodată, noi aveam cash, de o apă, o atenție, o măslină. Din Mexico City pana în Cancun zborul e scurt, cam de două ore și un pic, cât să nu bâțâi prea mult din picior, cam cât îți ia să traversezi Bucureștiul la ora 17.00 dintr-o parte în alta. Aici e inclusă și diferența de fus dintre cele două locații, de o oră.

Și am ajuuuuuns! Cum am pășit afară din avion ne-a izbit o umezeala de s-au lipit toate hainele pe noi, plus caldură – suportabila, n-am ce zice, nu e canicula cu care suntem noi obișnuiti. Era în sfârșit plăcut să simt .. vara. Asta în condițiile în care am plecat de acasă pe ploaie si până în 10 grade, vreme de bocanci si pulovăr. Bun acest troc, mi-a plăcut. 🙂

Aeroportul din Cancun este la o oră de condus de plaje și tot felul de resorturi. Așa că am făcut o combinație și ne-am luat toți șase o mașină, un taxi, pentru dus și pentru retur. Am plătit un pic mai mult decât ar fi făcut bus-ul, minus timp pierdut pe transfer, bâjbâială și probabil alți bani de taxi în Playacar. Să fi fost cam 50euro cam așa, cu șofer care să ne ducă și aducă la ce oră voiam noi, am bătut palma.

Destinația: Playacar. Cei care au mai fost în Mexic și în special în Cancun cunosc locul ăsta, e un fel de Mamaia noastră, cu aceleași faleze pline de magazine și mai mulți oameni care zbiară la tine să cumperi, să negociezi, să discuți. Geeez! Oamenii ăștia sunt mai ceva ca turcii. E obositor să îî auzi cum te bâzâie cu ia neamule treaba asta, pe astalaltă, pe aia colorată și mai știu eu ce altceva îți fac ei super preț. Chill, relax, evident că-s toate la suprapreț, multe made in China și cam peste tot la fel. Dar mai sunt si magazinele mari, pe care le găsim la noi în malluri, plus alte mărci americănești. Ca să scap: nu s-a lipic nimic de noi în sensul ăsta, am fost cei mai responsabili; avem haine, hai sa luăm băutură! Haha. 🙂

Toate bune și frumoase, noi ca noi, dar mai ales vremea, care ne-a îndemnat la excursii și plajă și câteodată nimic mai mult decât o lene.

Deci programul pe următoarele zile a fost Isla Mujeres, Chichen Itza& Cenote, snorkeling și umblat brambura prin stațiune. Am avut câteva zile la dispoziție să ne facem de cap, prea puține după gustul nostru și ne-a mai și ieșit Mexico City pe nas, la final de vacanță.

Isla Mujeres. La vreo oră de mers cu mașina de Playacar, în Cancun, este îmbarcarea pe un ferry către insula femeilor, dacă ar fi să traducem cuvânt CU CUvânt. Booooon.. ne-am mișcat cururile din casă către strada principală și, cu skill-urile de popândăi noi și Carolina cu negocierea la vedere, am tocmit un taxi de șase care să ne ducă la ferry.

O cursă dus-întors cu ferry până la Isla Mujeres este 300 pesos și timpul de tranzit e de cam 20 de minute. Deci o oră și douăj de minute să ne bată soarele în păr, să ne scăldăm trupurile suave în mare, să ne iubim cu nisipul fierbinte .. Ce măă? :))) Voiam să zic că am făcut plajă, am stat ca broasca în apă vreo oră dacă nu mai mult, într-o apă cristalină (cum ar zice un faimos interpret de .. nush ce cântă omul și cât a prizat înainte), după care, am sărbătorit ora prânzului cu bericioaică, guacamole și diverse chestii cu carne, burrito style, salate pentru colegii de masă sau picanterii pentru cea mai mexicană dintre noi, Carolina.

După pusul burții la cale, tot la pas prin insulă ne-am dat seama că era ceva frumos de vizitat fix în celălalt capăt al plajei – muzeul broaștelor țestoase, la care am ajuns cu niste mașinute de golf. Majoritatea afacerilor de genul ăsta se închid până în ora 5 și cu chiu cu vai am găsit ceva până la ora 7 seara. Asta a însemnat că am avut două ore de condus pe coclaurii cei mai estici. Am admirat, ne-am întrecut, am făcut poze și am poposit un pic pe plajă pentru a vedea apusul. Și în apusul ăsta era un grup de fete și băieți care aveau un casetofon cu ei pe plajă și făceau scheme de salsa, bachata și altele din același repertoriu. Pe lângă ce făceau ei, ce știam noi era așa, ceva să fie, să nu zicem că nu am ști și noi două boabe de dans.

This slideshow requires JavaScript.

Cum orele au trecut rapido rapido, iar afară s-a lăsat întunericul, ne-am pus dosurile în ferry și am plecat către casă. O dată ajunși în Cancun, a fost circul de pe lume să găsim un taxi dispus să ne ducă pe toți șase, majoritatea având mașini standard acolo. Dar bineînteles că s-a găsit un domn pus pe treabă care ne-a invitat să ne luam în brațe și sa luam un loc la el ca să ne ducă la destinație. Unii mai înghiontiți, unii mai în brațele celuilalt, alții sforâind de somn și uite așa am ajuns întregi și nevătămați în Playacar. Treaba cu taxi a fost că nu voiam să ne desparțim in două mașini pentru că taximetriștii din zonă cer niște tarife nesimțite, nu mers pe vreun aparat și te refuză dacă nu-ți convine. BașCA CĂ nu exista Uber sau alt serviciu în zonă, atât de friendly sunt. Plus fețele noastre de turisti, hablamos un poco de espagnol și mai bine nu.

Nici nu mai știu ce și cum am mâncat, dar sigur nu ne-am dus cu burțile goale la somn. Dacă sunt poze mai jos, înseamnă că mi-am adus aminte .. sau doar că am găsit dovada mâncării.

Chichen Itza. Sau cum ar zice Alina, Chicken Itza. Sau Stripși sau orice mai e acum în meniu la Mec sau CheiEfSi. Locul ăsta e fooooooooooooooooooooooooooooooarte departe, atât de departe că a necesitat o schimbare de oră, deci de fus. Mexicans, really, wtf? Pe același teritoriu, distanță de câteva ore și iar schimb ora de la ceas? Oh well, bineînteles că am început ziua cu trezit la 6.30, aproape ca la birou, pick-up la 7 și adunat toți turiștii one by one până la 9 când în finaaaal am plecat spre piramidele mexicane. După vreo două ore de mers, primul obiectiv de vizitat a fost Cenote Ik Kil. What is cenote you ask? Este vorba de o maaaare scobitură sub pământ cu un lac și liane cum vedeam în junglă, în filmele cu Tarzan. Deci un rezervor de apă pe scurt. Impresionant cum arată și cât de întunecată e apa, soarele nestrăbătând adâncimea. Aici erau amenajate vestiare și toalete pentru a te schimba și pentru a intra în cenote, lucru pe care noi nu l-am făcut pentru că timpul alocat pentru toata distracția asta era de o ora overall. Nici nu apuci bine sa vezi lacul, să faci două poze, să te schimbi și sa dai din aripioare că trebuie sa te schimbi la loc și să o și iei din loc. Ne-am mulțumit cu privitul de pe margine și cu o înghețată alături. Plus gândul despre cât de multă exploatare a locurilor de genul ăsta există.

Și pentru că ora prânzului nu aștepta după Chichen Itza, am fost poftiți la un conac hotel, noi și alte sute de turiști ai aceleiași companii să luăm masa. Aici am avut un scurt moment artistic, inopinant, cu un domn și o doamnă îmbrăcați în port popular care ne arătau skillurile lor de învârtit cu sticla pe cap, sticlă plină și cu capacul desfacut. Și când mâ gândesc că eu vărs cheștii când ma duc dintr-o cameră în alta și pe care le țin în mână ..

Punctul cel mai așteptat al zilei a fost Chichen Itza propriu zisă. Unde am ajuns pe după masă și unde mă gândeam că era cel mai puțin favorabil moment al zile cu soarele fix pe mijlocul cerului. Însă cu niște FPS 50+ totul s-a rezolvat. Exceptând toți vânzătorii ambulanți agasanți care te .. îmbiau să iei marfa lor ca e ieftină ieftină, lucrările maya sunt impresionante prin durabilitatea lor. Tehnica nu era vreuna strălucită sau sofisticată. Din povestirile ghidului, metoda de construție a zidurilor presupunea montarea unor pietre paralele, înălțate, în interiorul cărora se aruncau pietre de diverse mărimi pentru a umple spațiu. În plus, construcțiile de acum erau la rândul lor construite deasupra altor construcții, astfel că atunci când te plimbi prin situl arheologic, tu te fapt stai pe pietre, desi acum pare pâmânt. De ceva ani piramidele astea au intrat și în patrimoniul UNESCO, astfel că nu mai este posibil să urci în vârf de piramidă. Dar ca premiu de consolare, poți să stai în fața piramidei, să bați din palme și sa te minunezi de ecou. Fericiti aceia care au urcat în vârf, căci aceia nu stau să se gândescă oare cum o arăta de sus? 🙂

This slideshow requires JavaScript.

O oprire mai târziu, într-un alt orășel în drumul de retur și un churros later, eram deja obosiți de stat, căldură și limbat. Ăsta a fost momentul revelator – când ne-am dat seama că laitmotivul acestei călătorii în Mexic este.. așteptarea. Să plecăm, să vină un mijloc de transport, să plece altul, sa facă, sa dreagă.

E safe to say ca dupa ziua de piramide eram rupți în două, plecați de dimineața de la 7 și întorsi la 9, când doar dușul și apa au fost nelipsite. Mâncarea mai putea aștepta până a doua zi.

Ziua de după a fost de lăfăit la soare și un pic în piscina de la Reef din Playacar, deci bronzul meu inexistent are o explicație: timpul prea scurt și prea puțin. O carte, niște nachos și chipsuri, avec una birra și ăia am fost. În rest, papa bună și drinks, plus plimbat pe faleză.

Last full day în Playacar a fost cu un pic de de toate; vreo oră două de soare, un prânz bun, cumpărat de suveniruri, socializat cu niște australieni și pe final de zi, snorkeling. Yeap, you heard that right, ne-am echipat frumos, aferent, corespunzător și însoțiți de un instructor și un căpitan, ne-am avântat în larg. Și nu vă imaginați că am mers cine știe cât, am iesit doar din raza zonelor turistice și în general pline de oameni, altfel eram destul de aproape de țărm. Pentru cei virgini într-ale scufundatului în mare, așa ca mine, pot să vă zic să lăsați emoțiile să ruleze în background, n-au ce să caute în față. Evident că de la țărm până în larg încercam să îmi iau gândul de la toate scenariile de tot felul care îmi veneau în minte și cu cât eram mai aproape mai că simțeam furnicături în stomac. Dar senzația aia când am sărit de pe barcă în apă, cu vesta fixată și cu gândul că eu nu știu să înnot a fost că mi-a căzut inima-n chiloți, în slip to pe exact. Și imediat după impactul cu apa și ridicatul la suprafață a intervenit un pic de calm. 🙂 Care să zic că a durat un minut, după care ale cinci minute am trăit într-o hiperventilare continuă. Treaba e că, pentru a putea face snorkeling, se folosesc ochelari, cu blocaj pe nas și cu tub atașat pentru a putea respira pe gură. Sunt convinsă că nu-i mare lucru pentru majoritatea lumii, însă pentru un purtător de aparat e o leacă challenging de închis gura și mai ales, ținut gura așa pe tot parcursul plimbării. Of course că am luat și apă la bord, sărată as hell, dar nici ce să nu se rezolve cu scos capul din apă și luat niște guri de aer. Tip (probabil no news pentru cei care au mai făcut asta): înainte să săriți în apă, ștergeți-vă ochelarii în interior cu .. scuipat. Oricât de puțin elegant sună este cel mai bun lucru ca să nu vi se aburească ochelarii în timpul vizionării pe sub apă. Dacă faceți pe interesanții și nu vreți cu scuipat să imi ziceți dacă ați văzut ceva.

Ca să nu mai lungesc treaba, vreo oră am stat cu ochii în jos, uimită de ce văd și cu ușoară panică asupra ceea ce as putea să văd. Și nu mică mi-a fost mirarea să observ pești de toate felurile, în multe, multe culori și grupulețe (au și ei bisericuțele lor), țipari și broaște țestoase. Țiparul e petele ăla luuung și subțire de zici că n-are oase, care se unduiește asemena valurilor și care dacă te compostează, te curentează .. ceea ce era să se și întâmple – nu mie, dar în imediata vecinătate. În rest, a fost fascinant să vezi atât de aproape broaștele țestoase, de diverse mărimi și fiind atât de obișnuite cu oamenii, să le vezi .. chiar bot în bot. Adică da, se băgau în sufletul tau și era nevoie să-ti croiești drum pe lângă, rugându-te la stele și la soare să nu le atingi. Pentru că nu e recomandat să atingi chestiile marine. Și în această notă plină de uimire, cea mai cea treabă a fost o frumoasă lovitură pe care am tras-o într-un recif. What? Păi cu ochii după animalele marine am reușit să mă relaxez atât de tare încât picioarele mele au aterizat pe o formă asemenea unui creier, de unde si numele de brain reef. Nimic veninos sau scârbos, doar că lovitura cu pricina a lăsat un mare semn pe piciorul meu, care bine că nu a sângerat, că cine știe ce alte lighioane mai atrăgea. Mai că arăta ca un tatuaj cool, dacă nu ar fi usturat în draci, ar fi fost mai bine.

După tooooooate astea, zic că a venit timpul să ne cărăm și acasă, căci vacanțele frumoase cu banii de pe plantație se fac. Țup, țup sâmbătă dimineața ambalați, țiplați și dornici de o călătorie de 18ore + (not!) ne-am dus din vreme la aeroport.

Planul de bătaie era următorul: Cancun – Mexico City (cu Viva Aerobus), Mexico City-București via Paris cu SkyTeam. După două ore de așteptat ora plecării, ce să vezi, suntem anunțați că avionul nostru o sa fie întârziat cu 30 minute. Nimic grav, doar aveam tot timpul de la ora 14.00 la ora 20.00 să ajungem la poartă și să ne îmbarcăm către Europa. Numai că planurile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, deci am avut o nouă surpriză, încă două ore întârziere. Cu sudoare pe frunte și inima din piept bum-bum, mă duc să o iau la rost pe tanti de la poartă. Dar ce să vezi, no habla ingles. Să mori tu! Ne-am descurcat într-o spaniolă de baltă, a mea adică, prin care ea mi-a zis că este o problemă tehnică. După alte discuții și dat din mâine pe acolo, ne-am zis că orice am face trebuie măcar să ne alimentam ca să putem să gândim. De pe pistă am decolat abia după ora 17.00 ceea ce a fost un mare rahat în ploaie. Asta pentru că am ajuns în Mexico City pe la 19 și, dat ceasul cu o oră înapoi, deci era 18.00 și. Ușa avionului s-a deschis după alt sfert de oră în care bâțâiam pe scaun. Pâr pâr, cu trocariciul lor de autobuz încă God knows how long, treaba e că am ajuns aproape de 19.00 să așteptăm bagajele, care .. ce credeți, au mai întârziat încă nu știu câte minute.

În punctul ăsta eram deja verde-mov-albastră toată, o luasem la alergat pe holuri ca să ajungem la poarta de baggage drop off și gâfâiam ca toate alea. Să fi fost vreo 19 și un pic când ajungem la buticurile de check-in și bagaje când vedem scris mare CLOSED. Mi-nu-nat! Și cum nu ne dăm bătuți cu una, cu două, am început să luam la rost un nenic de acolo, că noi trebuie să plecăm și punct. Omul, cu o față calmă și miseupistă ne repliCĂ CĂ, vezi Doamne, nu mai avem ce să facem, că zborurile intercontinentale se inchid cu o oră mai devreme pentru bagaje. Și uite așa, cu checkin-ul făcut (deci figuram la bord), am stat ca fraierii să luăm cuvântul lui de bun. Adică, cine nu ar crede un reprezentant al companiei? Așa pe scurt, povestea a fost că am rămas în Mexic, zborul nostru decolând, cum era programat la ora 20.00. Pa și pusi, noi am rămas sinistrați acia!

În momentul ăla m-a cuprins o stare de liniște maximă, ce era să mai facem, chiar nimic?! Sinistrați nu am fost doar noi, mai erau și alți întârziați, care la rândul lor fuseseră țepuiți de această magnifică Viva Aerobus, care obviousy nu și-a asumat nicio răspundere, mai mult, au încercat să ne mintă în discuțiile ulterioare via email.

Deci ce să facem, ce să facem? Eram sâmbătă seara, în Mexico City, după vacanță. Adică momentul când oamenii își termină din banii plănuiți pentru vacanță. Cu ajutorul unuia dintre ceilalți sinistrați, care din fericire nu locuia în Mexic și care vorbea engleză și spaniolă perfect, am reușit după plimbări pe la birouri închise, sunat la TelVerde la linia aeriană și discutat cu diversi de la ghișeul companiei cu care zburam să facem rost de bilete, abia peste trei zile. Say whaaaaaat? Încă trei zile aici? Adică duminică, luni, marți?  Deci ajuns acasă miercuri abia? Ăumaigad! Nu e ca și când aveam altă opțiune, toate zborurile era fully booked, chiar și la business; nu că am fi avut atât cașcaval de luat așa ceva și din scurt. Dar ca să întelegeți dimensiunea catastrofei, nu era chip să plecăm acasă.

Pe când toți de acasă se gândeau că noi dăm party și stăm cu burțile la soare, noi vegetam prin camere de hotel, bolind pe sub cearceafuri, căci ce să vezi am și mega răcit!

Cu chiu cu vai, vine și ziua de marți, ziua mult visată, mult așteptată, hai in puii mei acasa! 🙂 Și ca să nu mai pierdem vreo fază sau vreun avion, ne-am postat în aeroport cu ore bune înainte de decolare, pe la pranz adică și noi plecam dupa ora 19. Și pentru că la ora 16.00 se deschidea și ghișeul comaniei aeriene, ne-am gandit să dăm o tură până acolo să vedem care e treaba. Șoc și groază! De data asta, au anulat ei zborul. Prima reacție : nu pot sa creeeeed. Bonus râs. Incredibil dar adevărat, Mexic nu voia să ne lase să plecăm, aparent. Ce să mai încolo și încoace, încă o seară in oraș când tot ce îmi doream era să beau un iaurt acru nu era cea mai appealing treabă; măcar ne-au pus pe alt zbor de a doua zi și ne-au făcut vânt la unul din hotelurile din aeroport. În timp ce familia, prietenii și colegii de urau zbor plăcut pe whatsapp, noi ne gândeam cum să le dăm vestea că nu venim nici ziua următoare. Asa că le-am dat o frumoasă poză cu anunțul oficial de anulare și i-am liniștit pe toți.  Evident că toată lumea era în stare de șoc și probabil cu ochii cât cepele, dar măcar știau de noi. La un moment dat ma gândeam dacă o să avem și noi flashback-uri cum zic oamenii prin filme că au în momentele critice.

Dar cum totul e bine când se termină cu bine, am aterizat la București abia 5 zile mai târziu decât era programată excursia și cu minus 5 zile în contul concediului de odihnă de la birou – măcar de stăteam cu burta la soare!

Fără Zikka, cu pastile și picături de nas, a trecut și răceala și .. mă bucur că am ajuns acasă. După o excursie în alt capăt al lumii mă gândesc că tot cel mai bine e acasă.

Și în alta ordine de idei, where to next? Mwuhahahaha.

 

Pentru alte detalii, you know where to find me; comment below.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s